In asteptarea rasaritului.

Dimineata asta, ca de obicei, m-am trezit la 4:30 si m-am invartit prin pat pana am realizat ca imi era imposibil sa adorm din nou. Am aruncat o bluza de trening pe mine si am urcat pe acoperis, asteptand sa rasara soarele. Intre timp mi-am scos caietul si, in lumina slaba am inceput sa desenez.

In dimineata asta m-am trezit, din obisnuinta, prea devreme si, obisnuit cu ritualurile de dimineata ale surorii mele, am urcat pe acoperis, stiind ca o sa o gasesc acolo.
- Anne!

- Tu... Tu chiar vrei sa ma ucizi, nu? M-ai speriat! Puteam sa cad... Si, totusi, ce faci tu treaz la ora asta?

- Duh... asta ar trebui sa te intreb eu pe tine, atata doar ca nu are rost, din moment ce stiu deja. Nu ai putut sa dormi si ai venit sa vezi rasaritul, cum faceai si acasa. Acum am noroc, fiindca dorm la o oarecare distanta de camera ta, deci e cam imposibil sa ma trezesti, cum faceai acasa. Atata doar ca nu pot dormi, daca o sa cazi si iti rupi gatul?

- Chiar o sa cad si o sa imi rup gatul daca te mai furisezi in spatele meu si incerci sa ma sperii, am spus eu, intorcandu-i spatele si vazndu-mi de desenul care, din pricina lipsei de lumina nu iesise prea grozav.

- iti amintesti... spun eu, luand apoi o pauza destul de lunga. Iti amintesti vara aia in care am fost la mare, doar noi doi? Atunci ne trezeam in fiecare dimineta la 4 si ieseam pe malul marii sa privim rasaritul.
"Imi pare rau ca te-am lasat sa faci asa ceva atunci... Daca nu o faceam, as fi dormit de doua ori mai mult."gandesc eu, zambind.

- Cum sa o uit... soptesc eu, straduindu-ma sa imi inec lacrimile. Acum sase ani, vara in care mama a murit dupa accidentul ala. Tata ne-a trimis la mare pe amandoi ca sa nu fim acolo in timpul inmormantarii si sa aiba timp sa isi clarifice mintea. Nici sa vreau si nu as putea sa uit.